Termenul – modalitate a actului juridic civil

1. Consideraţii introductive

 

Reglementarea modalităţilor în Noul Codul civil se regăseşte în Cartea a V-a Despre obligaţii, în Titlul al III-lea – Modalităţile obligaţiilor.

Obligaţiile afectate de termen, condiţie sau sarcină sunt raporturi juridice de drept civil ce prezintă particularităţi referitoare la existenţa şi executarea acestora, ceea ce conduce la producerea unor consecinţe distincte în raport cu efectele obligaţiilor pure şi simple. Totodată, modalităţile actului juridic civil au incidenţă ridicată în plan practic şi aplicabilitate, în principiu, generală, putând fi stipulate atât în cazul obligaţiilor simple, cât şi în cazul obligaţiilor complexe, indiferent că sunt cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obiecte, putând afecta obligaţii de a da, a face sau a nu face ori obligaţii de rezultat sau de mijloace.

În Codul civil nu regăsim o clasificare a actelor juridice, în funcţie de modalităţile pe care acestea le conţin sau care afectează obligaţiile decurgând din actul juridic, însă există o clasificare a obligaţiilor, în funcţie de acest criteriu.

Principal izvor al obligaţiilor civile, actul juridic (unilateral, bilateral sau multilateral) este cel care poate da naştere unor obligaţii afectate de modalităţi. Afirmaţia noastră are la bază multiplele prevederi din cuprinsul articolelor 1.396 – 1.420 Cod civil. Prima dintre acestea este chiar prevederea art. 1.397 alin.2 Cod civil, potrivit căruia  Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie.

Un alt exemplu este art. 1.404. alin.1, conform căruia Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

Şi în reglementarea termenului, ca modalitate a actului juridic civil, regăsim trimiterea la convenţia părtilor. A se vedea, în acest sens art. 1.411  alin.2 Cod civil, care prevede că termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege sau art. 1.415 alin.1 Cod civil –  atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.

Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele constau în anumite elemente sau împrejurari viitoare care influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic.

Aceste elemente sau împrejurări – ulterioare momentului încheierii actului – pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul termenului), fie într-un eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în cazul condiţiei şi sarcinii).

Spre deosebire de elementele structurale care trebuie să se regăsească în orice act juridic, modalităţile sunt elemente mai puţin esenţiale, care pot să lipsească, actul juridic putând fi valabil, în majoritatea cazurilor, şi fără a fi afectat de vreo modalitate.

Plecând de la criteriul existenţei modalităţilor în cuprinsul unui act juridic, acestea pot fi împărţite în :

1. a) Acte juridice pure şi simple, neafectate de nicio modalitate. Din această categorie fac parte, spre exemplu : căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei, care nu pot fi decât acte pure şi simple, ele nu pot fi afectate de nicio modalitate. Mai mult decât atât, existenţa vreunei modalităţi ar afecta însăşi validitatea lor.
2. b) Acte juridice care nu pot exista decât afectate de modalităţi; acestea nu pot fi niciodată acte pure şi simple. În această categorie se încadrează: închirierea, împrumutul, renta viageră – care nu pot exista ca atare decât afectate de modalitatea termenului; contractul de asigurare – care nu poate exista decât afectat de modalitatea condiţiei).

În aceste cazuri, modalitatea respectivă – termenul, respectiv condiţia – devine un element esenţial, indispensabil actului juridic pe care îl afectează.

1. c) Acte juridice care pot exista fie ca acte pure şi simple, fie ca acte afectate de modalităţi. În această categorie se încadrează cele mai multe acte juridice. Un exemplu în acest sesn îl constituie contractul de vânzare. Acesta poate fi un act juridic pur şi simplu, când atât predarea lucrului, cât şi plata preţului se execută deîndată ce s-a încheiat acordul de voinţă dintre părţi. Cu toate acestea, acelaşi contract poate fi afectat de un termen (când plata preţului ar fi amânată sau eşalonată în rate) sau de o condiţie (când valabilitatea vânzării ar depinde de obţinerea de către cumpărător a unui loc de muncă în localitatea unde se află locuinţa care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare).

Tot astfel, o donaţie poate fi pură şi simplă, dar ea poate cuprinde şi o sarcină impusă donatarului. În toate aceste cazuri, modalitatea (termenul, conditia, sarcina) sunt elemente neesenţiale ale actului juridic, care poate exista valabil şi fără această modalitate.

Aşadar, în marea majoritate a actelor juridice, stipulărea unei modalităţi este expresia principiului libertăţii contractuale, permiţând părtilor să dea actului juridic pe care îl încheie configuraţia cea mai potrivită satisfacerii intereselor lor. Pe lângă acestea însă, există şi o serie de acte juridice care nu pot exista decât afectate de modalităţi şi în cazul cărora însusi legiuitorul conferă acestor modalităţi caracterul de elemente esenţiale ale actului, cum este cazul, spre exemplu, al contractului de împrumut ori al contractului de asigurare.

 

2. Termenul – modalitate a actului juridic civil

 

• Noţiunea de termen

Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde fie începerea, fie stingerea efectelor actului juridic.

Reglementarea termenului, ca modalitate a actului juridic, este dată de art. 1411-1420 C.civ. şi alte acte normative.

Termenul poate fi, după caz:

– o dată calendaristică (de pildă, împrumutul sumei de 500 de lei până în data de 20 ianuarie 2018); aceasta este regula;

– o durată determinată (de exemplu, închirierea unui imobil pentru 3 ani);

– un eveniment viitor, care se va întampla cu siguranţă, chiar dacă nu se ştie când anume (spre exemplu, obligaţia de a plăti o rentă viageră, adică pană la moartea beneficiarului).

 

• Clasificarea termenelor

 

Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

1. I. În funcţie de criteriul cunoaşteriisau necunoaşteriimomentului exact în care termenul se va împlini, distingem:
2. a) Termenul cert – cel a cărui dată sau moment de împlinire este cunoscut din chiar momentul încheierii actului, fie prin fixarea directă a datei calendaristice (de exemplu, împrumutul a 500 lei până la data de 20 ianuarie 2018), fie în mod indirect, prin fixarea duratei termenului şi stabilirea momentului începerii curgerii lui (un exemplu in acest sens este împrumutul a 500 lei pentru o săptămână de la data acordării împrumutului).
3. b) Termenul incert– cel a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi se ştie precis că evenimentul respectiv se va împlini (spre exemplu,data morţii întreţinutului în contractul de vânzare cu clauză de întreţinere sau o închiriere a unei locuinţe până la moartea locatarului).

Termenul incert trebuie deosebit de condiţie, tocmai prin împrejurarea că împlinirea termenului este sigură (nesigur fiind momentul împlinirii lui), pe când împlinirea condiţiei este nesigură.

Termenul incert produce în convenţii aceleaşi efecte ca şi termenul cert, însă în legate termenul incert este asimilat unei conditii.

Uneori un termen incert poate fi transformat în termen cert. Un astfel de caz este cel prevăzut de art. 2.162 alin.1 Cod civil – în materia contractului de împrumut, unde se prevede că,
dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevant.

 

1. II. În functie de criteriul izvorului său, termenul poate fi:
2. a) Termen voluntar (sau convenţional)stabilit prin acordul de voinţă al părţilor; majoritatea termenelor sunt voluntare;
3. b) Termen legal, stabilit de legiuitor; acesta prescrie în care termen o anumită obligaţie trebuie îndeplinită. Spre exemplu: termenul de prescripţie extinctivă statuat de art. 1103 alin.1 Cod civ. pentru acceptarea moştenirii este de un an de la decesul lui de cujus.
4. c) Termenul judiciar, stabilit de către judecător. Acesta poate întarzia data normală de plată pentru anumite categorii de persoane, acordându-le astfel un termen de graţiela care se referă art. 1021 alin.4 Cod proc.civ. potrivit căruia judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat un termen pentru plată pentru plata cotelor de cheltuieli comune ( a cheltuielilor de întreţinere) faţă de asociaţiile de proprietari .

 

III. După modul cum rezultă din actul juridic, termenul poate fi:

1. a) Termen exprescare rezultă în mod expres din actul juridic pe care-l afectează, fiind prevăzut în mod explicit;
2. b) Termen implicit (tacit)care nu este prevăzut expres, dar poate fi dedus din natura actului sau din împrejurarile în care se execută acest act (de exemplu,o obligaţie de întretinere nu poate fi afectată decât de un termen extinctiv, stingându-se la data morţii beneficiarului).

 

1. IV. În functie de criteriul efectelor pe care acestea le produc, termenele se clasifică în termene suspensive şi termene extinctive. Această clasificare are cea mai mare importanţă în practică.
2. a) Termenul suspensiveste acel termen care amână începereaexercitării dreptului şi a executării obligaţiei până în momentul împlinirii lui; aşadar, la împlinirea lui actul juridic începe să-şi producă efectele. Până la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nu poate fi exercitat, iar obligaţia nu trebuie executată.

Termenul suspensiv nu influenţează asupra naşterii dreptului; dreptul este născut şi el există, dar este paralizat până la împlinirea termenului. Termenul suspensiv are efect de întârziere a exigibilităţii unui drept.

Exemplu: în cazul unui împrumut bănesc pe termen de un an, până la împlinirea termenului creditorul nu poate cere, iar debitorul nu poate fi obligat să restituie suma împrumutată. Sau dacă vânzătorul acceptă ca preţul să-i fie achitat numai după trei luni de la predarea lucrului, el are un drept de creanţă afectat de un termen suspensiv şi nu va putea cere nimic înainte de trei luni. Cu toate acestea, creanţele există, iar creditorii au un drept actual. O dată ce termenul s-a împlinit, actul produce efecte ca şi cum ar fi pur şi simplu.

1. b) Termenul extinctiveste acel termen care amână stingereaexercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor corelative până la împlinirea lui; el antrenează, aşadar, stingerea unui drept.

În cazul termenului extinctiv, obligaţia se execută şi dreptul corelativ se exercită până la împlinirea termenului, când ele încetează. Pe data împlinirii termenului drepturile şi obligaţiile încetează numai pentru viitor, nu retroactiv.

Exemplu în acest sens: data morţii întreţinutului, în contractul de întretinere, constituie termen extinctiv. Dacă prin contract s-a prevăzut durata întreţinerii, atunci întreţinerea se datorează pentru  durata stabilită de comun acord de către părţi. În schimb, dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii. Asadar, contractul de întreţinere se stinge prin moartea beneficiarului.

În actele juridice cu executare succesivă operează adesea ambele categorii de termene: pentru fiecare prestaţie periodică există un termen suspensiv. Spre exemplu, chiria poate fi pretinsă şi trebuie platită lunar, pană la finele lunii. Chiriaşul nu poate fi obligat sa plătească, dacă nu s-a obligat expres la plata anticipată[1].

În schimb, pentru întregul act poate fi prevăzut un termen extinctive. Un exempul în acest sens este închirierea unei locuinţe pentru o perioadă de cinci ani. La implinirea acestui termen, dreptul chiriaşului de a folosi locuinţa încetează pentru viitor. Locatarul care a închiriat are un drept de creanţă afectat de un termen extinctiv, drept care se stinge la expirarea termenului de 5 ani.

 

1. V. După criteriul părtii care beneficiază de termenacesta poate fi stabilit:
2. a) în favoarea debitorului;
3. b) în favoarea creditorului;
4. c) în favoarea ambelor părti.

Aceasta clasificare prezintă interes practic pentru că numai partea în favoarea căreia s-a stipulat un termen poate să renunţe la beneficiul termenului şi să-şi exercite dreptul (ori să-şi îndeplinească obligaţia) chiar înainte de împlinirea termenului suspensiv (de pildă, cel împrumutat poate restitui împrumutul mai repede decât s-a obligat). Dimpotrivă, dacă termenul a fost fixat numai în favoarea creditorului, plata anticipată nu poate fi facută decât cu consimţământul său; dacă termenul este în favoarea ambelor părţi plata anticipată se poate face numai cu acordul amandurora.

Dacă parţile (sau legea) nu prevăd expres în favoarea cui s-a stipulat un termen suspensiv, trebuie prezumat că el s-a stabilit în favoarea debitorului şi, prin urmare, numai debitorul poate renunţa la beneficiul termenului, executandu-şi obligaţia înainte de termen. În acest sens este dispoziţia expresă a art. 1413 C.civ.:

Alin. (1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.

Alin. (2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte părţi.

În schimb, în materie de depozit legea presupune ca termenul suspensiv este stipulat in favoarea creditorului (deponentul); în acest sens art. 1215 alin.1 Cod civ. dispune că deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit. 

Aşa cum am arătat, termenul poate fi atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului, cum este cazul într-un contract de asigurare.

 

• Efectele termenului

 

Din definitia dată termenului, rezultă ca ceea ce este caracteristic acestei modalităţi a actului juridic din punct de vedere al efectelor sale este faptul că termenul nu afectează existenţa, ci numai executarea actului juridic, adică a drepturilor şi obligatiilor izvorâte din act.

Aceste efecte sunt diferite, după cum ne aflăm în faţa unui termen suspensiv sau a unui termen extinctiv, după cum urmează:

2.3.1. În cazul termenului suspensiv drepturile şi obligaţiile dintre părti se nasc şi sunt valabile din chiar momentul încheierii actului juridic, dar drepturile nu încep să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât din momentul împlinirii termenului suspensiv, astfel:

1. a) Din faptul că drepturile şi obligaţiile există şi sunt valabile, decurg următoarele consecinţe:

– dacă debitorul – în favoarea căruia este stabilit termenul suspensiv – execută de bună voie obligaţia înainte de împlinirea termenului, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată (art. 1414 C.civ.)[2]; ca atare, el nu poate cere restituirea plăţii facute anticipat, spre a-şi executa obligaţia numai în termen. Dacă debitorul nu execută de bună voie, creditorul nu-l poate sili s-o facă decât la împlinirea termenului suspensiv, căci numai atunci – la scadenţă – obligaţia devine exigibilăă;

– până la împlinirea termenului, creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului său (întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci etc.);

– în cazul actelor translative de proprietate, dacă părtile nu s-au înteles altfel, legea presupune că termenul suspensiv amână numai predarea în fapt a lucrului, dar că dreptul real s-a transferat dobanditorului din chiar momentul încheierii actului juridic (art. 1295 C.civ.), asa încat dobanditorul este considerat proprietar şi deci, riscul pieirii fortuite a bunului cert dobândit este suportat de dobânditor (res perit domini), chiar dacă termenul nu s-a împlinit şi lucrul dobândit nu i-a fost încă predat;

1. b) Din faptul că drepturile şi obligaţiile, deşi există valabil, nu sunt exigibile, decurg următoarele consecinţe:

– creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului dacă acesta a fost stipulat în favoarea debitorului;

– creditorul obligaţiei afectate de un termen suspensiv nu poate opune debitorului său compensaţia, căci acest mod de stingere a obligaţiilor presupune o plată dublă, respectiv ca ambele datorii să fie scadente (exigibile); prin urmare, dacă datoria creditorului este scadentă, iar cea a debitorului beneficiază de un termen suspensiv, creditorul va trebui să-si execute propria sa obligaţie, neputând-o compensa cu obligaţia debitorului sau câtă vreme termenul suspensiv al acestuia nu s-a împlinit. Tot astfel, creditorul nu poate cere poprirea, instituirea sechestrului sau urmărirea imobiliară;

– pana la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nefiind exigibil, nu începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în realizarea acestui drept.

 

2.3.2. În cazul termenului extinctiv, până la împlinirea termenului, drepturile şi obligaţiile părtilor există şi se execută în mod normal, ca şi când ar fi pure şi simple; la împlinirea termenului însă raportul juridic încetează, iar drepturile şi obligaţiile părţilor se sting.

Dacă termenul extinctiv este format dintr-un număr de termene suspensive, executarea obligaţiei la fiecare asemenea termen marchează stingerea parţială a obligaţiei. Momentul final al termenului suspensiv este cel care va pune capăt raportului juridic.

 

În actele juridice afectate de modalitatea termenului suspensiv o largă răspandire o au noţiunile de scadenţă si exigibilitate.

Prin scadenţă întelegem împlinirea termenului suspensiv; o obligaţie scadentă este o obligaţie afectată de un termen suspensiv, atunci când acest termen s-a implinit. Obligaţia ajunsă la termen, adică o obligatie scadentă, devine exigibilă, deci i se poate cere executarea, iar la nevoie se poate recurge la executarea silită, ori, dacă obligaţia nu este cuprinsă într-un înscris având valoarea de titlu executoriu, se pot demara demersurile judiciare în vederea obţinerii unei hotărâri care să îl oblige pe debitor să îşi execute obligaţia.

Simpla ajungere la scadenţă a unei obligaţii determină exigibilitatea ei. Dar pentru producerea altor efecte, cum sunt: suportarea de către debitor a riscurilor pieirii fortuite sau obligarea debitorului la daune-interese moratorii (adică la repararea pagubelor cauzate creditorului prin întârzierea executării), mai este necesară şi îndeplinirea procedurii de punere în întârziere. Aceasta se face printr-o notificare trimisă debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti sau prin introducerea unei acţiuni în justiţie, deoarece, în regula generală, simpla ajungere la scadenţă nu-l pune pe debitor în întârziere, cu excepţia situaţiilor la care se referă art. 1.523 Cod civil. Potrivit acestui text de lege:

Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect (alin.  1) .

De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:

1. a)obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
2. b)prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
3. c)debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;
4. d)nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
5. e)obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale (alin.  2) .

 

• Calcularea termenelor

În privinţa modului de calcul al termenelor, Codul civil conţine prevederi clare, care nu lasă loc la interpretare (art. 2.551 – 2.556).

Astfel, art. 2.551 prevede că Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.

În privinţa termenului stabilit pe săptămâni, luni sau ani, art. 2552 alin.1 Cod civil prevede că el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.  Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

În cazul termenului stabilit pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.  Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

Tot în Codul civil regăsim prevederi legate de prorogarea termenului. Aceasta are loc în situaţia în care ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează (art. 2.554).

Art. 2.556 Cod civil reglementează prezumţia efectuării în termen a actelor, stabilind că actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

Nu trebuie totuşi să confundăm termenele stabilite de dreptul civil material cu termenele de procedură civilă. Primele au neîndoielnic o legatură cu fondul dreptului, în timp ce secundele stabilesc timpul pentru a efectua un act de procedură sau, dimpotrivă, durata de timp în care interzic îndeplinirea unui act.

 

• Renunţarea la termenşi decăderea din beneficiul termenului

Partea în favoarea căreia s-a stabilit un termen suspensiv poate să renunţe la acest termen; în acest caz obligaţia devine deîndată exigibilă, ca o obligaţie pură şi simplă.

Spre exemplu: cel care a luat un împrumut pe termen de un an poate să renunţe la beneficiul termenului înainte de împlinirea lui fie printr-o declaraţie unilaterală de voinţă, fie în mod tacit, prin executarea obligaţiei (restituirea anticipată a împrumutului).

Renunţarea debitorului la beneficiul termenului nu se poate prezuma. El nu poate renunţa la beneficiul termenului în frauda celorlalţi creditori ai săi. Dacă însă termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, ele nu pot renunţa la beneficiul termenului decât împreună.

Codul civil reglementează cu titlu de sancţiune civilă decăderea din beneficiul termenului a debitorului care ajunge în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa, micşorează garanţiile date prin contract creditorului.

Astfel, art. 1417 alin.1 Cod civil  prevede că debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă[3] declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.

Starea de insolvabilitate trebuie sa fi intervenit posterior incheierii conventiei.

Art. 1417 alin.3 Cod civil stabileste că decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.

Garanţiile date de debitor prin contract sunt, de regulă: ipoteca, gajul, fideiusiunea.

Spre exemplu: este decăzut din beneficiul termenului debitorul care, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau o lasă să se ruineze; sau debitorul care, ipotecând o pădure, face tăieri exagerate şi anticipate.

Deoarece în aceste situaţii „debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului”, înseamnă că obligatia sa devine exigibilă deîndată, ca şi când ar fi ajuns la scadenţă.

   

 

3. Sarcina – modalitate a actului juridic civil

 

• Noţiunea de sarcină

Sarcina este o obligatie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă de către dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).

Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate afecta numai liberalitatile. De altfel, reglementarea sarcinii se regaseste in cadrul Cărţii a IV-a , Titlul al III-lea din Codul civil – Liberalităţile (art. 984 – art.1099), iar nu în cadrul modalităţilor obligaţiilor (art. 1381 – 1420 Cod civil), aşa cum este cazul sarcinii si termenului.

În ceea ce priveşte liberalităţile, având în vedere consecinţele importante ale încheierii lor asupra patrimoniului dispunătorului, care se micşorează cu avantajul procurat gratificatului, aceste acte juridice sunt guvernate, în principiu, de reguli de formă şi de fond speciale, prevăzute în mod expres de lege.

Din cele două premise menţionate anterior decurge concluzia că liberalităţile afectate de modalităţi prezintă particularităţi importante, ceea ce le conferă un regim juridic propriu, derogatoriu de la dreptul comun, sub o multitudine de aspecte.

Reglementarea legală acordă liberalităţilor un conţinut preconstituit, însă principiul autonomiei de voinţă permite părţilor să personalizeze clauzele acestora şi să le adapteze scopului urmărit la încheierea lor, inclusiv prin stipularea de termene, condiţii sau sarcini. Prin urmare, dacă părţile respectă limitele principiului libertăţii actelor juridice trasate de normele imperative şi de regulile de convieţuire socială, acestea sunt libere să insereze una sau mai multe modalităţi, de acelaşi tip sau distincte, în conţinutul liberalităţii încheiate, pentru a adapta actul juridic obiectivelor vizate.

Din punct de vedere al legăturii actului juridic cu modalităţile, liberalităţile nu reprezintă acte esenţialmente incompatibile cu modalităţile, precum actul de opţiune succesorală sau cel de recunoaştere a filiaţiei, dar nu constituie nici manifestări de voinţă care nu pot produce efecte în absenţa stipulării unor modalităţi (cum este cazul contractului de asigurare sau contractului de împrumut), ci pot fi sau nu afectate de termen, condiţie sau sarcină.

 

• Clasificarea sarcinilor

În funcţie de persoana în favoarea căreia poate fi stabilită de dispunător, se diferenţiază:

1. a) sarcina în favoarea dispunătorului (obligarea la plata unei datorii a dispunatorului);
2. b) sarcina în favoarea gratificatului (acesta este gratificat cu o suma de bani pentru a-şi desăvârşi studiile);
3. c) sarcina în favoarea unei terţe persoane (plata unei rente viagere în favoarea unui terţ).

Interesul acestei clasificări decurge din unele deosebiri de regim juridic între aceste categorii de sarcini. Astfel:

– sarcina în favoarea dispunătorului nu se poate stipula decât în contractele de donaţie, nu şi în testamente;

– uneori existenţa sarcinii poate influenţa chiar natura juridică a actului;

Spre exemplu, dacă într-o donatie se stipulează in favoarea dispunatorului sau a unei terte persoane o sarcină de valoare mai mare raportată la valoarea bunului donat, actul dobândeşte un caracter oneros.

– în cazul sarcinii stipulate în favoarea unei terte persoane, aceasta terţă persoană devine creditoare a gratificatului, dar nu are niciun raport juridic cu dispunătorul; prin urmare, terţul beneficiar va putea pretinde executarea sarcinii, dar nu va putea cere revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, aceasta revocare fiind rezervată dispunătorului ca parte în contract. Aceasta este o formă a stipulatiei pentru altul.

Ca modalitate a actului juridic civil, sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.

 

• Efectele sarcinii

Dacă gratificatul îndeplineşte sarcina, actul juridic gratuit se consolidează ca şi când ar fi fost un act pur si simplu. Daca insa gratificatul nu executa sarcina, dispunatorul sau mostenitorii sai au dreptul sa ceara revocarea donatiei sau a legatului. Revocarea va produce efecte retroactive intocmai ca si rezolutiunea unui contract oneros.

4. Comparaţie între termen şi condiţie

Termenul şi condiţia se aseamănă prin faptul că ambele sunt modalitati ale actului juridic si ambele constau in evenimente viitoare in raport cu data incheierii actului juridic pe care-l afecteaza.

Termenul şi condiţia se deosebesc prin următoarele particularităţi:

– termenul este un eveniment viitor si sigur, în timp ce conditia este un eveniment viitor si nesigur in ce priveste indeplinirea sa;

– termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa obligaţiilor şi a drepturilor corelative lor;

– împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în timp ce îndeplinirea sau neîndeplinirea conditiei produce efecte retroactive.

 

5. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Sarcina şi condiţia se aseamănă prin faptul că ambele sunt modalitati ale actului juridic si ambele constau in evenimente viitoare in raport cu data incheierii actului juridic pe care-l afecteaza.

 

Desi neindeplinirea sarcinii permite revocarea actului producand efecte asemanatoare cu efectele indeplinirii conditiei rezolutorii, totusi, sarcina se deosebeste esential de conditie prin urmatoarele trasaturi specifice:

– sarcina poate afecta numai actele juridice cu titlu gratuit, pe cand conditia poate afecta atat acte juridice gratuite, cat si acte oneroase;

– sarcina nu creeaza nicio incertitudine cu privire la existenta valabila sau la executarea actului juridic, deoarece, chiar in caz de neexecutare a sarcinii, revocarea actului este facultativa pentru dispunator si poate fi hotarata numai de instanta judecatoreasca;

– spre deosebire de conditia rezolutorie care opereaza de drept desfiintarea actului, sarcina nu opereaza de drept, caci revocarea actului in caz de neexecutare a sarcinii trebuie ceruta instantei de judecata, care poate sa aprecieze si care pronunta revocarea (nu doar o constata ca in cazul conditiei rezolutorii indeplinite).

 

 

 

[1]  A se vedea, in acest sens, si dispozitiile art. 1.414 Cod civil – Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.

[2]  Art. 1.414 Cod civil – Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.

[3] Art. 1417 alin2 Cod civ.: În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.